Oina a atras in mrejele si cercurile sale numerosi tineri care au devenit apoi oameni de stiinta si cultura, personalitati de marca ale Romaniei. Implicati in diferite feluri in edificarea acestui sport national, pe care l-au si practicat in tinerete, ei au descris apoi aceste secvente ale vietii oferindu-ne pagini de literatura autentica inscrise definitiv in opera lor.

Ion Creanga, Petre Ispirescu, Barbu Stefanescu Delavrancea, I.L. Caragiale, Al. Kiritescu,Felix Aderca, N. Gane, A. Braescu, Nicolae Iorga, Vasile Conta,Mihail Sadoveanu, Al.Davila, Take Ionescu, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu, Constantin Giurescu, Marin Preda,Fanus Neagu si multi, multi altii au transmis posteritatii amintirile lor legate de practicarea oinei sau de evolutia ei in timp.

Marele dramaturg Alexandru Davila (1862 1929) nu ar fi putut introduce in piesa sa istorica Vlaicu-Voda, scrisa in anul 1888, acel pasaj care coboara istoria oinei in vremuri medievale. Sub denumirea de hoina, jocul plasat intr-o anume epoca istorica, este pomenit de Al. Davila in cunoscuta piesa Vlaicu- Voda, domnul muntean de la 1364 1377, Vladislav I, cel care a cunoscut prima incursiune a turcilor otomani. insusi voievodul Mircea cel Batran, in anii adolescentei, era un strasnic jucator de oina, caci jocul era raspandit nu numai in popor, ci si la curte.

Autorul piesei il pune pe domnul muntean, Mircea Basarab, cel dintai planuitor al unirii, sa spuna Ancai, suparat ca unchiul sau nu prea il ia in seama, urmatoarele:

Cand de mine pomeneste, zice ca nu-s inca bun

Nici de cusma barbateasca, nici de numele strabun.

Si de ce? Ca fug de curte, ca-n ogoi ma joc de-a hoina?

Si ca-n loc de liturghie, pun sa mi se cante doina?

Dramaturgul mai pomeneste despre oina si in dialogul dintre boierii aflati la curte, din scena a IV-a a aceluiati prim act:”Vere, cine s-astepta / Ieri, cand Mircea batea hoina si gonea cu noi ogoiul, / C-asta seara va fi Voda?Tot cu numele de “hoina” mai intalnim jocul nostru romanesc pomenit si in insemnarile unor calugari, prin 1852, cand la Piatra Neamt s-a inceput a se construi, in timpul lui Grigore Ghica-Voda, Scoala domneasca.

In cinstea acestui eveniment a fost pregatita o festivitate din care nu au lipsit intrecerile de oina. Tocmai cand sa inceapa a canta corul, s-a observat lipsa unui mare numar de elevi, care au fost gasiti jucand oina. Printre acestia se afla si Ion Creanga (1837-1889), humulestean de origine, care cunostea jocul de la oierii din sat. Ion Creanga si aminteste ca in copilaria sa lipsea de la serbarile scolii preferand sa joace pe toloaca cu un bat si o minge impreuna cu alti copii de seama lui.

Petre Ispirescu (1838-1887), autorul a numeroase jocuri si jucarii de factura traditional populara, identificate de el in teren, nu avea cum sa eludeze tocmai jocul de oina, batul si mingea de oina.

In revista Columna lui Traian, din anul 1883, marele folclorist a publicat si cateva variante ale jocului nostru national. Spun informatiile vremii ca jocul oina, atat de indragit in popor, se desfasura cu un mare numar de spectatori, ca era foarte galagios si cu multe strigate de indemn: “dati pila”, “prindeti pila”etc., atunci cand dintre cei ce fugeau, reuseau sa scape, mai multi deodata, fara sa fie loviti. Cel mai mare spectacol oferit de oina, se producea atunci cand ambele echipe erau de forte egale.

La Iasi si in imprejurimi, unde oina se juca de cum se facea timpul frumos si pana in toamna, cei care ramaneau la pascare mai mult, “porcarii”, la spartul jocului erau intotdeauna batjocoriti si, adeseori, ”batausii” si insoteau pana acasa intandu-le cantece pline de ironii, care constituiau un puternic stimulent, contribuind la sustinerea unui ritm alert in joc.

Una dintre primele descrieri ale jocului de oina dateaza din anul 1875 si apartine marelui filolog Alexandru Lambrior (1846-1883). Descriind jocurile cu mingea Hoina, Ticul si Poarca, Alexandru Lambrior preciza: Hoina se joaca intre mai multi baieti. Mai intai se aleg doi care joaca mai bine si se numesc baci, apoi ceilalti se prind in ceata unuia sau a altuia.

Una din cete se oranduieste prin sorti la “bataie” si alta la “pascare”. Lambrior prezinta apoi si celelalte faze din structura jocului.

Calistrat Hogas (1847-1917), contemporanul lui Lambrior si coleg la Academia Mihaileana din Iasi, a avut o contributie decisiva la dezvoltarea educatiei fizice si a oinei in tinuturile nemtene. Proza sa, Pe drumuri de munte (1882), nascuta din pasiunea pentru natura, pentru drumetie, ne dezvaluie si preocuparile omului de scoala C. Hogas interesat de bunul mers al educarii si cultivarii psihofizice a tinerilor vlastare. Pronuntandu-se asupra ordinului nr. 1806 din aprilie 1907, emis de Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice, prin care se cereau propuneri pentru ameliorarea continutului invatamantului secundar, Hogas scria: Pentru gimnastica si sport sa se consacre ore anumite, doua de amiezi pline. Gimnastica va tinti la forta si agilitate, iar sportul la destoinicie in anumite directiuni.

Astfel, din gimnastica se vor suprima recul (bara fixa), trapezul, scara, funia cu noduri, catargul (prajina), preferandu-se tragerea la tinta, velocipedul, fuga, inotul si eventual calaria.

Bun cunoscator al situatiei educatiei fizice in invatamantul romanesc si european, C. Hogas mai propunea Ministerului de resort excluderea din jocurile elevilor a jocurilor importate ca cricketul, lawttenisul (tenisul de camp) etc. si promovarea sau reinnoirea jocurilor nationale ale copiilor: ticul, horul, oina, jocurile cu mingea sub toate formele. intrucat campionatul national de oina incepuse si se desfasura bine de cativa ani, C. Hogas propunea Ministerului infiintarea si reglementarea concursurilor, nu numai pentru oina, ci si pentru celelalte jocuri copilaresti nationale.

I.L. Caragiale (1852-1912) ne relateaza ca in Ploiestiul copilariei sale nu s-a putut desfasura referendum-ul din anul 1866 deoarece electoratul a preferat sa mearga la jocul de oina.

Marele prozator Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-1918) a jucat oina prin mahalalele Bucurestiului si s-a referit in scrierile sale la acest joc.

In consideratiile despre acest joc, reputatul om de scoala si deopotriva literatul Constantin Kiritescu (1876-1965) se apropie de reflectiile lui Spiru Haret. “Oina” scria autorul Palestricii” a adus o viata noua in scoala romana, fiind un admirabil mijloc de educatie fizica adevaratul tip de joc sportiv curat romanesc pana cand in anii dupa razboi a fost incetul cu incetul suplantata de invaziunea jocurilor sportive de origine straina; oina este un joc complet, eminamente educativ, punand in miscare multiple resorturi functionale ale corpului, ceea ce a facut ca sa fie adoptata ca exercitiu scolar.

Sub impulsul direct al lui Haret, privirea educatorilor fizici s-a intors spre izvorul natural al exercitiilor fizice nationale: s-a reglementat frumosul joc sportiv popular oina, care a fost introdus in scoalele secundare. Ca stimulent pentru perfectionarea jocului si, prin el, pentru castigarea insusirilor de forta, indemanare, initiativa, ce decurg din executia lui, s-au instituit concursuri interscolare.

Modernizat la sfarsitul secolului al XIX-lea, cand il practica si Mihail Sadoveanu (1880-1961), care considera ca orice om vrednic trebuie sa invete intai si intai a juca oina, jocul a capatat reguli unice, iar terenul a dobandit dimensiunile si marcajele apropiate de cele din zilele noastre. Sadoveanu a facut parte deseori din echipa reprezentativa de oina a liceului iesean. Peste ani, avea sa-si aduca aminte cu nostalgie de nesfarsitele partide de oina, dintre cei de la si cei de la , fiind convins ca oina este un sport eminamente romanesc.

De altfel, Sadoveanu a indragit sau a practicat un sport sau altul numai in masura in care acestea al apropia de lumea veche, de tipul nostru arhaic de civilizatie, de vatra stramosilor, in masura in care era un sport specific meleagurilor romanesti sau apartinea istoriei stravechi a omenirii, cum este cazul sahului.”Oina este a noastra si nu o mai are nimeni. Mi se pare ca de data aceasta importul strain poate zi socotit de prisos” scria marele romancier.

Insa jocul de oina si oferise scriitorului un spatiu al libertatii, al manifestarilor neincorsetate de civilizatie, un spatiu al refugiului. Traditionala oina, introdusa obligatoriu in scoli prin grija ministeriala a lui Spiru Haret, reprezinta pentru scriitor sarbatoarea soarelui si a copiilor, mestesugul cel mai frumos decat toate. Punand in cumpana fotbalul cu oina, el o prefera pe aceasta din urma, caci in ea se poate infatisa puterea cu armonie si eleganta, insemnand vioiciune, mladiere, inteligenta. in acest joc prin excelenta al copilariei, prozatorul simtea primaverile generatiilor trecute si viitoare. Dar iata textul: “in oina se poate infatisa puterea cu armonia si eleganta. Disciplina ei este mai hotarata si mai impresionata, vioiciune, mladiere, inteligenta, iata ce-ti cucereste ochiul cand priveste lupta!

Asemenea insusiri si evaluari ale oinei, marele romancier le-a inclus intr-un capitol distinct operei sale, respectiv in Jocuri de primavara. Din aceasta sursa provin asadar si cele ce urmeaza. Mai intai, pregatirea de sambata seara, a zilei de 9 mai, pentru a merge la reuniunea de oina de a doua zi, prilej cu care scriitorul si rememoreaza cu emotie oinele de odinioara, descoperindu-se un veteran in acest sport, ca facand parte din prima echipa a Liceului National, la cele dintai jocuri si serbari (p.304).

Sadoveanu aduce, si el, elogii ministrului Spiru Haret care a introdus in scoli acest sport minunat, superior jocurilor straine, joc in care 25 de randuri de baieti si-au disputat cu ardoare masura vredniciei, fara mult zgomot si fara reclama de presa.

Sadoveanu nu putea sa nu observe amanuntul ca profesorii si parintii mai persecutau uneori pe cei ce jucau oina, joc in care baietii de familie buna n-aveau ingaduinta sa-si boteasca ori sa-si rupa straitele, sa-si strice ghetele. Joaca asta o puteau face derbedeii de la mahala si golanii de la tara. Doar ei puteau sa se zbantuie desculti si cu capul gol.

Echipele din vremea lui Sadoveanu jucator de oina se alcatuiau sub comanda celor mai voinici si intr-o disciplina severa, cei mici invatau de la cei mari sa primeasca soare in sange, adica indrazneala si putere.

Scara valorilor intre jucatorii de oina era alta. Si anume: cel mai respectat era cel care juca cel mai bine oina, el fiind si purtatorul permanent al unei mingi din carpa, bine cumpanita in greutate si destul de elastica. Tot el avea ascunsa undeva in marginea targului o batea indamanoasa de lemn uscat si tare. Ca oile se luau dupa dansul, cu zvoana mare la sfarsitul ceasurilor dupa amiezii. Si intr-un sobor insufletit si plin de respect se facea alegerea partidelor, apoi se hotara cine-i la bataie si cine-i la pascare. In timpul jocului dezlantuit se aclamau cucurile, se aratau fericiti cand erau la bataie, iar cand erau scosi, aratau straniu de nefericiti.

Jocul, povesteste Sadoveanu, se ispravea in amurg, cand mingea nu se mai vedea  avand in noi adunate toate bucuriile succesive. Cu ochii aprinsi, cu obrajii rumeni truditi, ne retragem spre casutele mahalalelor.

Initiativa lui Spiru Haret de a introduce oina obligatoriu in invatamant, a facut sa se ispraveasca cu miscarile de ordine, insa fara sens, care se faceau la marginea bancilor, cu ferestrele inchise, sub cuvant ca facem gimnastica (p. 306), sa se sfarseasca cu praful si larma din salile de gimnastica, unde lucrul la aparate se facea o data pe luna pentru note in catalog.

Scriitorul isi mai aminteste, zambind in intuneric cu duiosie, de prima iesire pe toloaca in Vatra-Pascanilor, invatand  de la baieti si fete de tarani. Cum oina era pentru Sadoveanu sarbatoarea soarelui si a copiilor, l-a dus pe campul de la Clopotel, intru invatarea jocului si pe cel dintai urmas barbatesc al sau, explicandu-i ca orice om vrednic trebuie sa invete intai sint si a juca oina. Fara asta, nu-i bun de nimic si nu face doua parale (subl. n.).

Conducatorii copiilor jucatori de oina sunt pentru Sadoveanu voievozi ai lor, si acesti voievozi urmau sa-l invete si pe ucenicul balan, feciorul scriitorului, acest mestesug frumos, mai frumos decat toate, sa-l invete sa bata cu putere; sa fuga fara a fi lovit si sa primeasca lovitura fara lacrimi.

Astfel, noul ucenic si-a luat precum odinioara tatal, partea lui de fericire, pasaj ce ne trimite la invataturile de la inceputul secolului al XVI-lea, ale lui Neagoe Basarab catre fiul sau, Teodosie.

In luna mai 1925, in Parcul Sportiv al Societatii de gimnastica iesene, unde se desfasura un turneu de oina, nu putea lipsi dintre spectatori tocmai Sadoveanu. Schimba saluturi cu alti doi vechi credinciosi ai acestui sport pur romanesc: Demostene Botez (arbitru de oina) si Ionel Teodoreanu (acum spectator).

Din tribune rasuna strigate de indemn pasional. Erau si cele ale scriitorilor a caror opera a intrat definitiv in istoria literaturii. Cititorul de azi e bine sa afle ca si femeile si-au avut arbitri de oina, nu numai jucatoare. Prima femeie arbitru de oina a fost nimeni alta decat talentata poeta Elena Farago. Stirea provine din Carte despre vremuri multe a scriitorului Ion Pas.

in luna mai 1925, in Parcul Sportiv al Societatii de gimnastica iesene, unde se desfasura un turneu de oina, nu putea lipsi dintre spectatori tocmai Sadoveanu. Schimba saluturi cu alti doi vechi credinciosi ai acestui sport pur romanesc: Demostene Botez (arbitru de oina) si Ionel Teodoreanu (acum spectator).

Din tribune rasuna strigate de indemn pasional. Erau si cele ale scriitorilor a caror opera a intrat definitiv in istoria literaturii. Cititorul de azi e bine sa afle ca si femeile si-au avut arbitri de oina, nu numai jucatoare. Prima femeie arbitru de oina a fost nimeni alta decat talentata poeta Elena Farago. Stirea provine din Carte despre vremuri multe a scriitorului Ion Pas.

Demostene Botez (1893-1970) si prietenul sau Ionel Teodoreanu (1897-1954) au practicat oina si au scris la randu-le despre frumusetea acestui joc. Ionel Teodoreanu, de pilda, referindu-se la perioada 1904-1909, scria in volumul Iarba: Bataile inimii sportive de pe atunci erau in oina. Acesta era sportul epopeic al vremii. Multimile se adunau in jurul lui – nu numai cele scolare, dar si cele varstnice pe mirosul de iarba si lumina tanara a campurilor de mai, sub soare nou si cer albastru crud, participand plenar la infrangeri si victorii.

Oina de atunci avea straluciri colective: Normala de la Campulung. Campulungenii erau o armata primitiva cumplita, un fel de huni ai navalirilor cu mingea de oina, mai mult temuti decat respectati, iuti la joc, cu strategii instinctive, avand la cucuri astronomice, sub traiectoria carora trecea salbaticul galop al hoardei, iar la <>, pustiind cu viteze revolver pe captivul careurilor, accelerandu-i istovitor bataile inimii, pana cand mingea musca din el, ca un ogar din iepurele prins.

Eroul Liceului internat la oina, era jucatorul Vartosu, considerat cel mai bun aparator. Despre el Ionel Teodoreanu scrie: ”Singurul lui scut sportiv era alcatuit din doua maini alaturate, mici, care impreunate nu-ntreceau cuibul de randunica; resfirate nu erau mai mari decat evantaiul de fetita, Mainile lui Vartosu erau hipnotice, ca un ochi, mingea venea numai in ele si de-a dreptul vajaind, s-apoi cadea ca-n somn jos pe pamant, cu botul la picioarele stapanului.

Intra in joc fara pripire, fara fanfaronada, luand trapul marunt al calutilor de munte. Se oprea in mijlocul geometric al careului si astepta. Nu parea captiv, ochit de pustile cu mingea-n loc de glont, la panda-n patru colturi ci, dimpotriva aparea ca un stapan dispus s-acorde audiente.

Viteza mingii incepea, cu tacanit de mitraliera; pac, pac, pac, facand zig-zaguri ne-ntrerupte. Fete crispate-n jur. Pumnii stransi. Panda. Respiratii gafaite si deodata mingea disparea. Pacpac-ul era curmat subit, ca o sincopa. Ce se intamplase? Nimic, Mingea cadea din mainile lui Vartosu, ca un ou atunci ouat. Si jocul destins o clipa reincepea mai indarjit si iar mingea pica narcotizata, blanda si ridicola din mana la picioarele jucatorului. Vazand ca nu il pot lovi, il lasau pe Vartosu sa-si continue, cu acelasi trap marunt, drumul spre “fund” s-apoi intoarcerea etc.

La aceeasi perioada de dinaintea Primului Razboi Mondial se refera Demostene Botez in articolul Bucuria vietii inclusa in volumul Corolar, numar omagial, nr.17, aparut cu ocazia Centenarului Liceului Internat Costache Negruzzi din Iasi (1895-1995), liceu absolvit de scriitor in anul 1912, a carui echipa fusese campioana nationala la oina in anul 1908.

Era vremea castanilor infloriti cand Oinistii plecasera pe terenul de la Copou in grupuri vesele, de indata ce si-au umplut buzunarele cu felii de paine. Vineri aveau matematica.”Oinistii pregatisera lectia cu strasnicie. De altfel, toti erau elevi buni. De data asta o facusera nu numai din constiinciozitate, dar si demonstrativ. Aveau baietii ambitie si pazeau insa si pielea. Dupa ora trecuta, Dascalescu adusese cazul la cunostinta directorului care insa si confirmase ca baietii plecasera cu invoirea lui. Asta insa nu-l nelinistise deloc. De indata ce se urca pe catedra, il cauta din ochi pe Tataru, privind ca de obicei pe deasupra ochelarilor. Cand il vazu la locul lui, striga:

– Domnii oinisti sa pofteasca la tabla!

Si echipa pofti. Dar nu s-au facut de ras. Au rezolvat perfect toate problemele date. Lucrau ca la oina matematic. La una din probleme chiar, Mihai, dupa un moment de gandire care-l facu pe Dascalescu sa jubileze, incepu:

– Aceasta problema se poate rezolva in doua feluri, prin doua sisteme. Cel de-al doilea era inedit, dedus de Mihai din totalitatea cunostintelor lui matematice. Au decis sa mearga la antrenament miercurea si sambata. In zilele acelea aveau si ora de gimnastica si aveau si latina cu Frunza. Profesorul acesta era un om cu totul deosebit. De obicei meseria de profesor strica de la o vreme si caracterele cele mai omenesti. Sute de elevi cu care au de-a face prin generatii sant diferiti: unii dintre ei buni, altii rai, unii din cale-afara de neintelegatori, ca sa-i poata stapani un profesor este pus de multe ori in situatia de a proceda sever, cum nu este firea lui.

Copiii au uneori rautati si chiar cruzimi gratuite. Atunci cand au profesor bland si cumsecade, sant ispititi sa-si bata joc de el, sa fie obraznici fara masura, sa-i faca farse lipsite de cuviinta, sa-l exaspereze, sa-l umileasca. Stiu ca o fac fara a risca ceva, si atunci cuteza orice cu o inconstienta lasitate.

Frunza era un profesor bland si intelegator , un filozof. Poate putin blazat de meseria lui de dascal, el era un om cu mult prea invatat pentru ceea ce preda zilnic. Asta-l dusese repede la un fel de lehamite, de indiferenta fata de lectii si de ce invatau baietii. Nu insa la o indiferenta fata de ei, ca oameni.

Cateodata, cand vedea ca doi-trei elevi scosi la lectie nu stiu, ca n-au invatat, nu mai asculta pe nimeni si nici acelora nu le punea nota proasta. il auzeai numai:

– Apoi, bre, nu stiu ce-ati facut voi, ca pe azi nimeni n-a invatat si nici Zamfir. Zamfir era cel mai bun la latina. Incepea atunci sa vorbeasca despre viata la Roma pe timpul lui Horatiu. Nu stiu daca din cauza vastei lui culturi, a perfectei cunoasteri a marilor clasici, din pricina experientei lui de viata sau poate si prin firea lui, era un om nespus de intelegator. Ori de cate ori vreun elev, indiferent care, era obijduit, nedreptatit sau era dat in consiliul profesoral pentru cine stie ce isprava, el ii tinea partea si gasea intotdeauna cele mai bune argumente pentru a-l apara.il dezgusta rautatea si meschinaria unor profesori. Il irita si il demoraliza pana la dezgust, in mod egal, prostia ca si rautatea propriilor sai colegi.Cu multi dintre ei nici nu vorbea. Nu sta la taifas cu ei in cancelarie, spunea el pentru ca nu cumva din omenie si mila sa-i dispretuiasca si mai mult.

(…)Era al treilea an cand Liceul Internat avea cupa. Daca o castiga si anul acesta avea sa ramana proprietatea liceului. Era ultimul an in care Mihai mai juca oina. Ideea aceasta si da o adanca melancolie. Asta insemna sfarsitul copilariei lui, sfarsitul unei bucurii prin care presimtea ca nu o va mai intalni in viata. Dar acelasi gand il facu sa joace cu o maiestrie neintrecuta. Nu mai era un joc desavarsit, ci o adevarata arta, care tinea de acrobatie, de prestidigitatie… Ajunsese la o mare dexteritate in apararea eleganta cu corpul. Se indoia din mijloc, fulgerator, ca o trestie. (…) Si ceilalti colegi ai lui Mihai jucau cu o pasiune nemaipomenita, ca de ramas bun de la un joc care le era asa de drag.

Aceasta pasiune cucerise si spectatorii care incepusera sa priveasca la joc ca la o mare reprezentatie de arta, ca la un spectacol rar.

Admiratia se transforma usor in simpatie. Echipa era ovationata dupa fiecare joc. Elevii din cursul inferior ai Liceului Internat, pentru care succesul lua proportii legendare, sareau in sus de bucurie si aruncau chipiele in aer ori de cate ori echipa lor lovea pe un adversar.

Ceausu si Dragulet erau si ei printre eroii zilei, nici o echipa nu scapase loviturilor lor, surprinzatoare, puternice si precise. Antrenamentul regulat, maturitatea jucatorilor, marea lor experienta nu inselara asteptarile. Liceul nu pierdu nici un punct si castigara definitiv cupa, cu usurinta.

Fanfara rasuna pe deasupra orasului, sa sparga alamurile; nu altceva. Cu un entuziasm de licean, Patrichi, directorul, ducea el insusi cupa in brate, incadrat de echipa de oinisti. Mihai tinea batul ca pe-un baston de maresal. Era constient ca aceste clipe de bucurie nu vor fi uitate niciodata. Nici un general de osti, poate niciodata nici Cezar, nici Napoleon, nu au simtit gloria mai viu, mai puternic ca acesti baieti in ziua aceea. Viata era asa de frumoasa!

(…)Un barbat inalt, bine legat, cu o fata deschisa si ochii sprancenati se uita de departe ,lung, la ei. Cand se apropie de grup, incetini pasul, continuad sa-i priveasca insistent. Chipul lui se lumina de o bucurie launtrica, de parca soarele, deodata, si-ar fi aruncat toate razele asupra lui. Cand trecu alaturi, saluta voios, strigand tare ca sa auda toti:

– Traiasca oinistii Liceului Internat din Iasi …

Baietii scoasera sepcile, nedumeriti de aceasta neasteptata intamplare. De unde si cum si cunoscuse domnul acesta? Barbatul trecu inainte, dar nu facu decat vreo cativa pasi si se opri, privind induiosat inapoi la grupul care se departa. Curiosi, intoarsera capul si baietii. Privirile lor se intalnira. Atunci domnul se hotari si se apropie de grup.

– Sunteti echipa internatului, nu? N-am gresit.

– Da, – raspunsera baietii, vesel, strangand grupul langa peretele casei, in fata strainului.

– V-am cunoscut dupa costum. L-am purtat si eu.

Apoi strainul spuse pentru toti:

– Doctorul Tarnoveanu … am fost seful echipei de oina a internatului in 1905 … Ei, cum stati?… Aveti o echipa buna? Sunt sperante?… Cand jucati? Maine dimineata?…

Am sa ma repad si eu vreo ora, sa va vad … dar sa nu ma faceti de rusine…

– Nu va facem, raspunsera baietii in cor, siguri pe ei.

Doctorul nu mai contenea cu intrebarile: – Cine-i director?… Dascalescu e la matematici? Tot bate?… Da’ Frunza?… Ce om minunat!

De altfel, Demostene Botez i-a dedicat un roman acestui joc, romanul Bucuria tineretii, aparut in anul 1957.

Publicistul Grigore Popescu Bajenaru (1907-1989), fost elev al Liceului Gh. Lazar din capitala, in cartea sa Cismigiu & Company Amintiri din liceu (Bucuresti, 1942) descrie numeroase secvente din desfasurarea jocului de oina, pe care l-a practicat, remarcand:

Oina, frumosul joc national romnesc care, in ultimul timp, a cam fost lasat in parasire ca sa faca loc altor jocuri straine, ce nu-l intrece din nici un punct de vedere, este un sport care cere un complex de calitati, intr-o masura mult mai mare decat celelalte ramuri. Este greu sa descrii acest joc ca sa poata fi facut cunoscut acelora care nu stiu nimic sau aproape nimic despre el. Trebuie sa-l vezi si sa-l inveti pe teren. Socotesc sportul drept cel mai interesant si mai palpitant dintre jocurile practicate de oameni. il pun in varful marilor arte, si ele incadrate in ludus, in acea forma de joc, de preocupare placuta, creatoare de bucurii, desfatatoare pentru trupul si spiritul uman recunostea Dumitru Almas (1908-1995). in lume sportul este practicat in cele mai diverse forme ale sale, aproape fiecare natiune laudandu-se cu un sport national. Noi, romanii, avem oina. Jocul de oina este una din creatiile poporului roman, care, ca si creatiile folclorice, a reusit sa se transmita din cele mai vechi timpuri pana in zilele noastre, fiind reprezentativ pentru paginile de istorie ale sportului romanesc, inspirat din jocul popular si nu ca o creatie impusa sau ca efect al spiritului de educatie.

Sunt aprecierile istoricului si scriitorului Dumitru Almas ce stau de straja pe coperta a IVa a cartii noastre Istoria sportului in Romania. Date cronologice, aparuta in Editura bucuresteana Profexim, in anul 1995.

Eugen Barbu (1924-1993), despre finala Campionatului National de Oina din septembrie 1961 scria in ziarul Sportul:

Pe Stadionul Tineretului din Capitala, impodobit sarbatoreste, sambata si duminica dimineata 8 echipe, dintre care 6 venite din tinuturi mai indepartate, de la Frasin, Boureni, Gheraesti, Brasov, Cristesti si Sasar (hat, din Maramures!), impreuna cu C. P. B. si Curcani, si-au disputat intaietatea, dand castig de cauza C. P. B. Dar nu merita oare aplaudati si cei clasati pe locul doi oinisti din Gheraestii Romanului, revelatia campionatului? De placerea de a-i vedea langa noi pe acesti atleti, care mai poarta prin satele lor itari (era in 1961), dar nu opinci, am zgariat cu o penita fierbinte aceste randuri.

Scriitorii Marin Preda si Fanus Neagu au jucat oina si au descris acest joc. Oina. Iata un joc care mi-a incantat copilaria si pe care, de cand fotbalul a luat stapanire si satele, l-am trecut in ierburile amintirii. E un vechi joc si numai al nostru; el imi aduce in fata ochilor nucul de la coltul casei impovarand cu mireasma amara trupul de lemn al pridvorului, imi deschide in suflet o primavara cum nu se mai petrec altele, un maidan cu iarba si cu manji, un mal de rau si o hoarda de copii galagiosi lovind si aruncand o minge mica din carpe sau din par de vitel, cu totii cuprinsi de o fericire molipsitoare, veseli, parguiti la soare, sanatosi, buni si lacomi de viata. Oina se juca pe toate ulitele, in toate curtile scolilor si aduna, de multe ori laolalta, elevi si profesori. Liceul Militar din Iasi il avea in fruntea echipei pe profesorul de latina “Mens Sana”.

Fotbalul a incendiat insa toate continentele si toate profesiunile; dar noi romanii, in primul rand tineretul, suntem datori sa nu lasam sa se stinga ca un cantec in seara jocul ce ne-a aurit copilaria. Sunt doar o parte din amintirile marelui prozator Fanus Neagu, atunci cand vorbeste despre oina in prefata unei carti consacrata acestui joc.

Viitorii academicieni si oameni de stiinta sau arta – Octav Onicescu, Elie Carafoli, George Oprescu, Nicolae Teodorescu, Gheorghe Mihoc, N. Secareanu ,viitorul artist al poporului, C. Kiritescu s.a., au jucat oina si au facut un titlu de mandrie din asta. Cam in acesti termeni marturisea, de pilda, aromanul Elie Carafoli, nascut la 15 febr. 1901 la Veria, langa Salonic:

Am jucat cu deosebita placere oina la Veria si Salonic unde mi-am petrecut copilaria si unde am facut Scoala primara si primele clase secundare. Acest joc a fost introdus pentru prima oara in scolile secundare romanesti din Peninsula Balcanica intre anii 1900-1910 de catre profesorul Leonida Nicolau. Acest joc a prins asa de repede, incat in scurt timp a devenit jocul specific al scolilor secundare si primare din sudul Dunarii.

Personal, am indragit foarte mult oina si aveam o placere deosebita pentru acest joc, fiind un bun alergator dar in acelasi timp bateam si bine mingea cu batul.

De la doctorul in filozofie si stiinte juridice, Dan Badarau, aflam cate ceva despre extinderea jocului romanesc dincolo de granitele sale, ajungand nu numai in Peninsula Balcanica, ci pana si in capitala Luminii, respectiv la Paris. Scria omul de stiinta:

Dar nu pot trece cu vederea peste un detaliu pe care acum il vad in dimensiunile lui adevarate, magnifice: elev fiind, la Liceul St. Louis din Paris, am adus de la Iasi o minge de oina si un toiag ,Le-am explicat colegilor mei francezi cum se sustine jocul de oina si profesorul nostru de gimnastica s-a dovedit si el interesat in problema. Nu numai ca la Liceul St. Louis din Paris se juca oina romaneasca, dar pentru a putea avea adversari din afara liceului nostru, profesorul insusi a devenit propavaduitorul acestui joc printre colegii sai din alte licee si astfel s-a infiripat pe malurile Senei o competitie cu oina noastra eveniment petrecut in anul 1913.

Da. Ar fi fost placut si onorant sa se continuie sirul acestor scrieri rostiri frumoase despre oina  mandria noastra nationala.

Personalitatile despre care am vorbit aduc marturie peste timp despre jocul traditional al romanilor oina, careia ii dau, prin operele lor, girul autoritatii, dar si autoritatea unei atitudini intemeiata pe experienta unei traditii seculare.

(Fragment din lucrarea ,,Fascinatia oinei. Jocul romanilor de pretutindeni-autor Nicolae Postolache, carte aparuta la initiativa si cu sprijinul Federatiei Romane de Oina)